Al 2 lea eu

Mi-am dorit de nenumarate ori sa stau de vorba cu sufletul meu, pe care acum il simt departe. Nici macar nu m-a anuntat ca pleaca: A plecat pur si simplu. Mai ieri ma plimbam fara sa stiu de ce pe pustiile strazi ale micutului meu oras. In aer plutea o nesiguranta stranie ce ma cuprindea odata cu frigul. Ploaia torentiala de vara incetase si acum ii ramasese doar sufletul, care, ciudat, isi pierduse si el stapanul...Un catel ud, latos, cu blana cafenie ma privii cu niste ochi tristi (sa fi avut vreo doua luni).Trecu cu pasi repezi prin baltile care straluceau degradant in gropile din asfalt.Pe strada pe care ma plimbam erau 21 de castani. Ii numarasem cand eram in clasa intai.Plecasem de-acasa pentru ca imi formasem stupidul obicei de a-mi pune marile intrebariale adolescentilor: ''ce e viata?'' sau ''de ce traim?''. Incepusem sa ma sufoc... Iar acum ma intrebam:''unde merg?''. Dar chiar asa! Unde mergeam? Si pana la urma urmei:"ce e VIATA?"...Era doar o succesiune de diviziuni celulare?... Celule moarte si neuroni chinuiti... Un simplu si continuu proces de asimilatie si dezasimilatie...Un banal zigot care devine organism pentru a forma la randul lui urmasi!Si de ce traiam? viata e un continuu drum spre inevitabila moarte...Moartea... Mi-era frica de moarte? NU! Dar uram drumul spre ea, suferinta inutila. NU cred ca moartea ma inspaimanta, insa stiam destule pentru a muri? Si ce era dupa moarte?.. Dumnezeu stie! Si marea incertitudine: exista Dumnezeu sau nu???Ma desprindeam treptat de lume, acaparata de asemenea ganduri. Calcam in nestire prin balti. Vantul se intensifica, picioarele imi erau ude, dar asta nu ma impiedica sa calc intruna in balti. Ploaia isi gasise sufletul, iar acum ma chinuia biciuindu-ma cu stropi reci si mai in ciuda.Exista un loc in orasul meu despre care se spunea ca era bantuit. Pe atunci nu credeam asemenea povesti, asa ca am intrat in casa ''bantuita'' pentru a ma adaposti. Nu-mi era frica. Intr-un timp ma apucase o stare de moleseala. Vroiam sa uit totul... sa ma refugiez in somn...Ma gandeam ca ar fi fost mai bine sa mor. Simteam moartea langa mine, ca fiind singura care ma intelegea. O asociam cu o femeie inalta, cu ochi i caprui, adanci si blanzi.Deodata am tresarit:- Bine ai venit in lumea in care traieste sufletul tau! imi spuse o femeie atragatoare cu ochii de un negru intens. Avea o expresie vicleana, care ma subjuga. Un zambet larg ii descoperi niste dinti perfecti si albi.- Doar asta vroiai sa afli! Eu sunt Adeona, imi spuse intinzandu-mi mana care mi-o stranse cu fermitate pe a mea.- Mallzebuth, i-am raspuns cu simplitate si cu o privire care nu arata altceva decat admratie si curiozitate.Spusesm numele cu atata naturalete, de parca ar fi fost al meu. Nu era al meu, dar eu eram convins ca asa ma numeam.Adeona era imbracata intr-un alb ce frapa in incaperea obscura...Vino, imi spuse pe un ton deloc poruncitor, dar care ma facuse sa indeplinesc cele spuse fara sa ezit. Eu sunt sufletul ce bantuie locurile astea, care sta si vizioneaza un film vechi. Il vom vedea impreuna, daca vrei.Traiam o senzatie de ireal si firesc in acelasi timp. Nu mai eram "eul" constient. Pluteam distras deasupra unui Pamant vrajit.- E un film vechi, - zise - pe care trebuia sa-l vezi de mult, dar vezi tu?-Oamenii vad anumite lucruri mai tarziu, iar daca intr-un tarziu nu vor sa le vada... viata n-are rost!O ascultam prostit pe aceasta necunoscuta, care, totusi, imi parea atat de cunoscuta...In loc de film, m-am vazut transpus intr-un alt spatiu. Eram in mijlocul unei pentagrame formata din cinci scaune pe care stateau cinci persoane."Ce ma fac, acum?" mi-am spus inspaimantat...- M-ai chemat? spuse un om caruia nu-i vedeam chipul. Deodata sala se lumina. In fata mea era un om slab, cu parul alb.Inghetasem... Era oarecum deplasat ca un om sa fie dumnezeu, dar nu stiam cine e. N-am putut decat sa plec capul. Sa fie acela Dumnezeul, care, in conceptia unora e un batran care joaca sah, cu niste piese care nu ne reprezinta decat pe noi?- Hessian Mallzebuth sopti cineva in spatele meu. Avea o voce apatica, trista.Il privii socat... Trasaturile lui erau... ale mele, dar schimbate oarecum: ochii negrii, dar incercanati; parul negru, ravasit; buzele aproape vinete. Arata ca un om inghetat, chinuit de insomnie si frig.- Te amuza filmul? Eu sunt sufletul tau. Nu ma recunosti? Dar stai putin, m-ai pierdut! Nu-i asa? Iata-ma aici! El este prietenul meu, sau stapanul meu, Satana.Atunci m-am trezit brusc si mi-am dar seama ca eu sunt inca in casa aceea parasita, dar am ramas cu aceste lucruri in minte, nestiind daca a fost ceva real sau nu.In schimb acest lucru mi-a dat de gandit. Inca nu stiam ce cale o sa urmez.